Reflecție

Ce repede ne-ndepărtăm unii de alții,

Suntem ca frunzele ce cad din pom

Toamna târziu, când vine bruma,

Când se desprind de pe crenguțe, câte una, câte una...

Cât suntem tineri

Trăim unii lângă alții,

Glumim, muncim, ne facem rosturi

Și, bucuroși când ne-ntâlnim,

Ne comportăm frumos cu toții.

Ușor, ușor, ni se duc anii,

Ne-ndepărtăm și tot mai rar ne întâlnim,

Iar când se-ntâmplă să ne mai găsim,

Noi nu mai știm ca să glumim.

E trist că se întâmpl'așa.

Tăcuți ca frunzele din așternutul Toamnei,

Noi devenim, unii cu alții,

Tot mai retrași și mai stingheri.

Eu îmi doresc să mai glumesc

Și vreau să ies, și ies

La fel cum o făceam odată.

Însă cu greu mai întâlnesc

Un om cu fața luminată.

Timpuri..., vremuri, vremuri în schimbare...

Mă tot întreb va mai fi oare

Cum era lumea altădată,

Mai veselă, neîncruntată?

M-aș bucura enorm să aflu

Că timpul din nou s-o întoarce,

Să fie iară primăvară,

Iar oamenii, de-odinioară.

Deși interioru-mi spune

Că ce a fost nu va mai fi,

Eu tot mai cred că lumea bună

Peste un timp, va reveni.

21.10.2023

Marian Năstase