De românul fără minte mereu s-a-ngrijit străinul. Nu de ieri, de-alaltăieri, ci de când este pământul...

De asculți foșnetul lumii care iese din pădure în mijlocul nopții blânde, luminată doar de stele, ai să înțelegi că este o mulțime de poveste...

Și s-a dus, Anul, s-a dus, luând cu el relele, a lăsat pe cele bune pentru Anul care vine...

Privesc zorii dimineții, stelele pe cer sclipesc, mâine Anul se-nnoiește, mă întreb de oamenii în vreun fel se primenesc...

Când mă satur de cântat, mă retrag la Stejarul cel Bătrân... Îl întreb vrute, nevrute; liniștit, el la toate îmi răspunde...

Păstrați strânsă legătura cu cei vii, părinți și frați, cu prieteni, de-s prieteni și-i simțiți apropiați...

Iarna și-a intrat în drepturi, vântul suflă cu putere peste dealuri, lunci, vâlcele, curățându-le de-ale lor mirosuri grele...

Câtă vreme numai orbii vor fi cei ce vor conduce, n-ai să vezi căruță-ntreagă și nici boi pe drum să meargă...

Am văzut săraci bogați și bogați foarte săraci; am văzut săraci cântând, iar bogați în pumni plângând...

E seara de Crăciun și-i liniște în sat, nu se aud colindători cum s-auzeau odat'...

Să-mi cânți cobzar un cântec de iubire, pe cel ce mi-l cântai odată...

Când cerul începe a se înnora și încep să cadă stropi de ploaie, de ai să vezi curgând un firicel de apă pe povârniș la vale, să te ferești din calea lui...