În răcoarea dimineții se-aud greierii cântând, și-n lumina blând-a lunii eu mai scriu câte un rând...

Să nu faci pe placul lumii, să faci doar pe placul tău. Nu-ți vor da din miezul pâinii atunci când îți va fi greu...

Eu nu țin cu dinții, viață, de tine. Știu doar atât, că te iubesc și, împreună, ne este tare bine...

Mi-e dor de-a mea copilărie, să urc în deal, la Grop, unde-aveam vie, și, dintr-un leaț desprins din gard, să-mi fac un schi...

Și ce dacă-mi trece timpul, n-am ratat nici un moment, fiecare clipa a vieții am tratat-o cu respect...

Când vântul bate cu putere în luna Martie, pe la jumate, de nu ai haină groasă de-astrahan simți gerul cum pătrunde-n oase. Te uiți adesea-n calendar, te-ntrebi când vine primăvara...

Rugați-vă să fie pace. Înțelepciunea să troneze, e clipa marilor decizii ce-a apărut la orizont...

Mă uit în jur, atâtea case-s părăsite. Până mai ieri, în fiecare casă erau doi-trei copii frumoși, mergeau în liniște la școală și se-ntorceau gălăgioși.

Două mii de ani, degeaba. La fel și-atunci, la fel și azi. Nu-i nici o diferență. Dragoste și ură.

Luându-te după cei din jur, adesea ajungi să fii dezamăgit. Nu de ei, ci de tine.