Vremuri

Mă uit în jur,

Atâtea case-s părăsite.

Până mai ieri, în fiecare casă

Erau doi-trei copii frumoși,

Mergeau în liniște la școală

Și se-ntorceau gălăgioși.

Azi, acei copii sunt mari…

Cu toții au plecat în lume,

Părinții singuri au rămas,

Tot așteptând zile mai bune.

Și, în a lor singurătate,

Au tot oftat și au sperat

Că vor veni cu toți acasă.

Au trecut luni, au trecut ani,

Părinții au îmbătrânit,

Priveau adesea către poartă

Li se părea c-aud un scârțâit,

Credeau că le-au venit copiii...

Era doar zgomotul făcut de vânt.

Și, unul câte unul, s-au stins din a lor viață,

Copiii nu au mai venit,

Doar ei știu care e motivul.

Le-o fi prea bine unde sunt?

Sau… poate că așa le-a fost destinul.