Speranța nemuririi

Mai cântă-mi de iubire, lăutare,

Așa cum îmi cântai odată,

S-aud cum freamătă frunza din pom,

Să pot privi, cu drag, o fată.

Și să îmi cânți de dor...

Căci dor îmi este tare

De timpul de demult,

Hai, cântă-mi, lăutare.

De ce stai trist?

Vioara ce o ai în mână e la fel.

Așteaptă doar să-ntinzi arcușul peste ea

Și glasul ei iar va cânta.

Să-mi cânți o horă rară,

Azi vreau să joc ușor

și legănat

La braț cu alți flăcăi,

Ca ieri, la horele din sat.

Apoi, să-mi cânți o sârbă

Și o bătută îndrăcită,

Să sar picior peste picior, să chiui!

În timp ce, după gât,

Cu drag, mă ține-o mândră fată.

Iar, la final, să-mi cânți o doină...,

Doina iubirii,

Căci doina este cea ce poartă

Speranța nemuririi.