Așa-i românul

De românul fără minte

Mereu s-a-ngrijit străinul.

Nu de ieri, de-alaltăieri

Ci de când este pământul.

Și nu este de mirare

Căci românul are minte, n-are?

Cert este că niciodată

El nu ține supărare.

Românul e ca albina

Ce tot strânge-n faguri mierea

Până când apare ursul

Și viespea ucigătoare.

N-are forță de-apărare

Nici minte de-a se abține.

E ușor de păcălit

În doi pași, îl lași falit.

Și se duce ca nebunul

Unde-i arată străinul

Lăsând tot în urma lui

La voia "stăpânului".

Exploatat dintotdeauna,

Câte-odată-i lăudat;

Iertător cum e din fire,

Iar se-apucă de-adunat.

Și începe-a construi

Ridicând palate, case,

Scormonește întreg pământul

Adunând aur, argintul.

Apoi vine iar străinul,

Arătându-i câte-n lună și în stele,

Îndemnându-l ca să plece

Unde lumea doar petrece!

Lasă tot. Casă și masă

Lasă Mamă, lasă Tată

Convins că în altă parte

Viața este ca la carte.

Biet român, biet român...

Geaba sufletul ți-e bun.

În a ta longevitate, rar se vede

Câte-un pic de demnitate.